Ne smulge vântul amintirea

Si cade sufletul din noi

Se-mpart şi băncile din parc

Impar, din doi in doi.

Nici n-am ştiut când ai plecat

Simţeam in piept doar gol rotund

Pătruns de fumul de ţigară

Simţeam pereţii cum mă strâng.

Si timpul s-a lipit in colţuri

Si s-a facut intreg şi drept

Azi, peste ani mă plimb in parcuri

Tot cu un gol rotund in piept.

Te port intre ventriculi

Cum poartă un nostalgic o poză veche in sertar

La fel de şters, de alb şi negru

…de murdar.

Te-nchid in amintiri

Cum se inchide o poartă de biserică in vineri

Poate-ai fost orb, poate-am fost amândoi

Prea tineri.

Scriu filosofii azi

Despre un om ce-n loc de inimă are-o carte

Scrisă in dezgust, cu litere fluide

Si nemoarte.

In pupila fixă

Mă strângi si mă intorci pe dinafară

Să zgârii lutul incă neuscat

Ultima oară.

La marginea durerii

m-am născut din frunze

din unde şi particule de praf

si mă aşez tăcută

pe colţul de bordură

in unghiul in care m-ai lăsat.

Cu mâna tremurândă

Pun zgomotul pe coală

Te strig in linii curbe, in cratime şi punct

Să mi te scot din tâmplă

Să mi te scurg din piele

Tu intri mai acut si mai adânc.

E zgomot tare intre noi,

cum n-a fost niciodată

iţi ceri coasta inapoi…

fundalul se estompează

Si lumina tace

Sunt vie şi sunt trează?

M-apasă pe torace

Forma spatelui tău cu relief montan

din care glasul meu ricoşează

a trecut o oră, se simte ca un an

se simte ca un ciob ce penetrează…

in imbraţişarea coastelor noastre

te caut, te cer şi te strig

un aranjament standardizat de oase

atat am rămas şi mi-e frig…

Am un fel de Paradis al meu

Unde nimic nu doare

Si niciun ochi nu plânge

Rupt din liniştea lui Dumnezeu

Ireal, fără constrângeri.

Am colţul meu uitat de lume

E necreat si nenăscut

E singular si fără nume

Fără sfârşit, fără-nceput.

O hartă fără margini

Cu relief abstract

Zidită din imagini

De alb imaculat.

Acolo pe bordură

Te-aşteaptă Ea pe Tine

Bucata de făptură

Si-un om ce nu mai vine.

Femeie visătoare

Colorând un cer

Prea golit de stele

Si prea efemer

Femeie visătoare

c-o inimă absurdă

aruncând-o-n mare

incearcă s-o ascundă.

Nepământeană umbră

Smulsă din Abis

Inmormântează-te-n adâncuri

La margine de vis

Scriu in toate direcţiile

Scriu afon, incert şi fad

Pictur din peniţă toate obiecţiile

Mă-mpiedic de puncte şi cad.

Scriu albastru, aiurit

Cu pornire, cu revanşă, cu nevroză

Scriu că-i inutil să ţip

Când celulele-au intrat in apoptoză.

Scriu de tine şi de lume şi de noi

Scriu de tot ce mă-nconjoară

Cere-ţi versurile inapoi

Semnul de-ntrebare le omoară.

Scriu de toamnă si de vânt

Scriu de ce credeam că sunt

Scriu…

 să las sufletul subţire

Inc-o dată să  respire.

Intorc spre tine gândul

Sentimental, patetic…

mi-am zis că n-o să mai gândesc prostii

şi am crezut că te-am inchis ermetic

departe de cutia cu fluxurile vii.

De ce alerg spre umbre cu pasul aruncat

De ce asflatu-mi urcă durerea din călcâi

De ce mă uit la soare si pare ingheţat

De ce imi fură gândul fără voia lui?

Te scuturi de poveri

Printre priviri străine

E zgomot ce le ceri

Căci ei privesc prin tine.

Sub haine uzate de ploi

Doar tu ştii ce se-ascunde

Lumina clară sau noroi

Si teama te pătrunde

Că nu-i nimic in lume

Ca tine-n colţuri decupat

Din amprente si din umbre…

Eu te-am desenat.

Faţă in faţă şi veacuri ne despart

Incert- cu braţe contopite-n strângeri

Se simt ca braţele de cruce de bazalt

Si demonii-nainte de cădere au fost ingeri.

Si am căzut in blocuri de silabe

Si m-am pierdut printre fărâme

Ecoul vocii mele Cerul arde

Cu tot cu Dumnezeu, nimic rămâne...

Ecoul vocii tale se risipeste in apus

Spre minus infinit apui cu tot cu vânt

Să cânte toamna-n frunze tot ce aveam nespus

Si-n fiecare octombrie să te aud plecând.

Kristina Kamara